A trecut o vreme de cand pasii grabiti m-au aruncat din nou sa pictez un gand, o traire, un sentiment. Unde fugim atat de grabiti?
Stop!
E timpul sa respiram, sa ne uitam in jur, sa-i prindem pe cei dragi de mana si sa le spunem cat de mult ii iubim, sa ii apreciem.
A trecut atata vreme de cand ai plecat....Dar parca a fost ieri....Ma apasa un nod in gat...Sufletul demult metamorfozat intr-o stanca ferma parca se cutremura inca de durerea provocata...Unde esti?Te strig, dar e in zadar...Plang, dar nu apari. Ce mai e iubirea cand sangele ce`mi curgea prin vene s-a oprit? Ce mai e iubirea cand ai intors spatele?
Intrebari fara raspuns, sentimente inmormantate si totusi ti-as picta in culori sufletul. Eu sunt aici, un spectator ce asista la spectacolul din seara aceasta. Un spectacol cu doi actori doar. Unul da nastere celuilalt, se completeaza, le curge acelasi sange prin vene, dar ii desparte un mare zid, se chinuie amandoi sa-l darame, dar e in zadar. Lumea e prea rea, sunt prea multe masti.E carnaval sau e viata noastra?
Brusc am ajuns si la alt spectacol. Era atunci, demult, ma tineai de mana , ma alintai, iar eu imi ridicam privirea si simteam cum lumea mea are sens.
Avem timp de atatea, avem timp sa lucram, avem timp sa iubim, avem timp sa facem excursii, avem timp sa ne descoperim pe noi insine, avem timp sa ne gasim linistea, avem timp sa mancam, avem timp sa bem, avem timp sa respiram, avem timp sa invatam, avem timp sa crestem, dar pentru copii si pentru parinti mai avem timp? Oare mai stim sa fim recunoscatori parintilor pentru ca ne-au dat viata si oare mai stim sa fim alaturi de copii nostri? Am ajuns sa traim intr-o lume in care cariera si banii ne-au orbit. Am uitat de lucrurile simple, am uitat sa spunem te iubesc celor dragi, am uitat sa ne ingrijim, am uitat atatea...
Eu inca te astept...Mi-e dor de tine, tata!
